Psihoterapie
Terapia cognitiv comportamentala :
- Este o forma de terapie scurta (in jur de 20 de sedinte), directiva (terapeutul joaca rolul de antrenor si sustinator) si propune un demers orientat spre actiune.
- Principiul de baza : Fiinta umana este producatorul si produsul mediului inconjurator.
- Pune un accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi (ce tin de cunoastere) in intelegerea si modificarea comportamentului, antrenand responsabilitatea personala in raport cu propriul comportament.
- Confera clientului autocontrol, autonomie si deprinderi de a face fata problemelor vietii.
- Terapeutul si clientul negocieaza prin contractul terapeutic obiectivele de atins, care sunt precise, concrete, clar formulate si masurabile.
- Astfel, inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamentului, oamenii devin mai capabili sa-si amelioreze semnificativ calitatea vietii.
1. Terapia individuala
Psihoterapia individuala este o interventie psihologica in care se foloseste ca instrument relatia terapeutica speciala intre terapeut si un client, in cadrul careia se vehiculeaza continuturi afective. Clientul beneficiaza de reglari comportamentale (ghidare si suport) si corecturi cognitive (explicatii, clarificari etc), toate acestea cu referire concreta la preocuparile sau problemele persoanei.
Metoda de psihoterapie cognitiv-comportamentala cuprinde anumite tehnici, presupune investigarea problemelor de viata ale clientului si a originii dificultatilor in experienta de viata a acestuia si se bazeaza pe comunicarea verbala, intr-o relatie de ajutorare dintre client si terapeut, a carei finalitate o reprezinta ameliorarea simptomelor si imbunatatirea adaptarii sociale.
In cadrul acesteia, psihoterapeutul favorizeaza si dezvolta adaptarea curenta a clientului, identificand si folosind elementele pozitive din viata si situatia acestuia.
Alteori, terapeutul incearca sa reduca sentimentele de culpabilitate sau sa modifice atitudinile disfunctionale.
Nicio metoda de psihoterapie utilizata nu este terapeutica in sine, ci in raport cu o problema specifica a clientului, intr-un moment particular al vietii acestuia. Fiecare pas al demersului psihoterapeutic “trebuie sa aiba o ratiune conceptuala adaptata specificitatii clientului, sa sparga stereotipurile logice care il fac pe client prizonierul unor solutii ce mentin problema, iar terapeutul trebuie sa se dovedeasca flexibil in raport cu propriile sale standarde teoretice” (Watzlawick).
Travaliul pe care il implica procesul constructiei terapeutice se situeaza fie la nivelul hartii – al imaginii pe care clientul o are despre sine si despre situatia in care se afla, fie la nivelul teritoriului – comportamente, elemente ale mediului familial etc.
2. Terapia de cuplu
Psihoterapia de cuplu se ocupa de solutionarea problemelor si conflictelor pe care cuplul nu le poate gestiona singur. Pentru obtinerea rezultatelor terapeutice este nevoie de prezenta ambilor parteneri. Obiectivul terapiei de cuplu este obtinerea unei bune intelegeri de sine si a celuilalt pentru a decide daca este nevoie de schimbare. Terapeutul ii ajuta pe cei doi sa afle care le sunt nevoile si ce modificari comportamentale ar trebui sa faca cei doi.
Principalul demers terapeutic, specific situatiilor de criza, il reprezinta modelul dezvoltat de Hill (1949 ;1959) si se refera la :
Factorii stresanti:
Agentii stresanti care fac membrii cuplului sa-si modifice maniera de interactiune, au o serie de particularitati, ca de exemplu :
- caracterul brusc,
- nivelul de ambiguitate in legatura cu consecintele,
- durata,
- gradul de severitate al stresului,
- caracterul neasteptat sau, dimpotriva, caracterul asteptat.
Resurse
Sunt descrise trei categorii de resurse de care depinde capacitatea de a gestiona stresul :
- resursele personale ale fiecarui individ,
- resursele cuplului,
- resursele mediului inconjurator, exterioare cuplului.
Perceperea si evaluarea stresului :
Boss (1988) si McCubbin (1989) precizeaza ca in situatiile in care agentul stresant este considerat o provocare, un obstacol ce trebuie depasit prin intermediul unor eforturi, cuplurile au strategii mai eficiente de adaptare, comparativ cu situatiile in care stresorii sunt considerati evenimente incontrolabile, care trebuie acceptate ca atare.
Membrii cuplului evalueaza stresul si in functie de capacitatile lor de a-i face fata, tensiunea manifestandu-se atunci cand solicitarile depasesc resursele adaptative ale cuplului, indiferent daca evaluarile respective sunt corecte sau nu.
3. Terapia de familie
Exista o relatie stransa intre individ si grupul familial.
Kinston (1987), Bentovim si Kinston (1991) au aratat ca abordarea social-interactionala cuprinde individul, familia si societatea ca elemente cheie, fiecare din ele exprimand un sistem.
Familia depinde de contextul social pentru sprijin si legitimitate si din acest motiv are propriile ei valori. Experientele familiei sunt definite in termenii propriilor interactiuni si semnificatii si sunt reproduse de indivizii din familie, deoarece indivizii sunt educati si socializati de aceasta.
Dupa Warzlawich, Beavin, Jackson 1967, paradigma psihoterapiei de familie consta dintr-o interventie din afara, pentru a rezolva dilemele
relationale, terapeutul fiind persoana din afara familiei care furnizeaza ceea ce nu poate relatia, si anume : o schimbare a regulilor de functionare.
Simptomele dezvoltate in cadrul familiei sunt considerate drept mesaje acoperite care informeaza asupra relatiilor. Facand mesajele deschise, prin implicare, cautand acele secvente de comportament care mentin problemele, se elimina nevoia de simptom. Cresterea individuala este promovata cand nevoile nesatisfacute sunt verbalizate si intelese, iar rolurile restrictive sunt explorate si extinse.
Psihoterapia de familie isi propune dezvoltarea capacitatii familiei de a invata sa faca fata problemelor prin:
- manifestarea unei cooperari sporite,
- independenta personala,
- promovarea individualitatii membrilor familiei,
- optimizarea relatiilor interpersonale,
- cresterea gradului de securitate al fiecarui membru in parte,
- cresterea flexibilitatii rolurilor in familie.
Schimbarea terapeutica vizeaza:
- ajutarea membrilor familiei sa vorbeasca deschis,
- sprijinirea celor care au un grad ridicat de reticenta,
- modificarea procesului interactiunii lor,
- prezentarea fiecarui membru in parte intr-o lumina noua care le permite celorlalti sa se raporteze la el in noi moduri,
- asigurarea unui model al functionarii familiei.
Terapia familiei se realizeaza pe mai multe paliere pornind de la problematica : copilului, adolescentului, parintelui sau varstnicului.
4. Terapia de grup
Psihoterapia de grup se poate forma pe doua paliere specifice :
- ca grup de intrajutorare;
- ca grup de dezvoltare personala.
Grupul de intrajutorare este o metoda de tratament colectiv al tulburarilor fizice sau mentale cauzate unor conflicte intrapsihice. Ideea de a grupa pacientii pentru a discuta impreuna problemele lor dateaza de la inceputul anilor 1930 (L. Moreno, 1932). Ea se bazeaza, in esenta, pe doua observatii: cand se reunesc mai multe persoane, ele se influenteaza reciproc si faptul ca este mai usor sa vezi si sa intelegi problemele altuia decat pe ale tale.
Pentru unii autori, cum este P. Joshi (1975), psihoterapia in grup ar raspunde formei noi pe care o ia maladia mentala, mai mult comportamentala decat traita pe plan interior, mai mult sociala si mai putin individuala. Intentia majora a psihoterapiei in grup ar fi o mai buna constientizare de catre individ a contextului social ambiant (J. C. Sager si H. S. Kaplan, 1972).
In grupul de terapie, mai ales in fazele de inceput, infirmarea sentimentului de singuratate in trairea unei experiente negative al unui client este o puternica sursa de usurare.
Dupa ce ii asculta pe ceilalti dezvaluind probleme similare cu ale lor, clientii raporteaza ca s-au simtit mult mai in contact cu lumea, descriind procesul ca pe o experienta de tipul ‘’bun venit in rasa umana’’
Grupul de dezvoltare personala, numit si ‘’grupul pentru normali’’, pune accentul pe educatia participantilor si ajuta la o mai buna intelegere si penetrare a mecanismelor ce stau la baza actiunilor si re-actiunilor fiecaruia. Grupul de dezvoltare are ca scop cresterea totala a invididului prin intoarcerea la confruntarea cu problemele fundamentale ale conditiei umane. Liderii grupurilor de intalnire sustin ca terapia este un demers prea bun pentru a fi limitat doar la bolnavi si ca nu e nevoie ca cineva sa fie bolnav pentru a se simti mai bine.
Grupul de dezvoltare personala urmareste cresterea sensibilitatii interpersonale si al responsabilitatii, intarirea eului si al vointei, clarificarea la nivelul deciziei etc.